RO

Expoziția “Rezidual” a lui Ghenadie Popescu curatoriată de David Komary ajunge în București, la Galeria Posibilă, în perioada februarie - aprilie 2026, după deschiderea de la finalul anului trecut, în Krems, la Galerie Stadtpark.

În urma vizitelor curatoriale pe care David Komary le-a făcut în București și Chișinău, la atelierul artistului, a dezvoltat o nouă expoziție în jurul unuia dintre cele mai ambițioase și de lungă durată lucrări ale lui Popescu - “Amintirile copilăriei” (2018 - prezent) ilustrând deportările din Basarabia în Siberia, realizate sub regimul Stalin, între anii 1941 - 1951. Expoziția prezintă patru dintre interviurile supraviețuitorilor, înregistrate de artist și puse în animații stop-motion.

Vizita de la Chișinău a avut impact și asupra artistului Michael Höpfner care l-a însoțit pe curator în procesul de cercetare și care consideră intrarea în atelierul lui Ghenadie “o chestiune profund personală” așa cum ne dezvăluie textul scris cu această ocazie: “În opera lui Ghenadie am găsit exact această tăcere și, odată cu ea, puterea expresivă a răbdării sale incredibile și tenace. Ore, zile, luni, ani petrecuți asupra câtorva minute de mișcare sculpturală pentru a spune povești. Sau, mai bine zis: Istoria. Ghenadie pătrunde cu formele sale în spațiul gol al societății. El luptă cu răbdarea sa împotriva tăcerii apăsătoare a societății și o transformă în tăcerea cunoașterii și a vindecării.”

Reluând un subiect cu care se confruntă Republica Moldova anilor de tranziție spre prezent, corupția sistemului juridic, prin lucrarea video “Râul Ciorna” și noua sculptură “Unealtă coruptă pentru corupție”, expoziția își extinde relevanța spre contextul în care se află și prin care e aspru criticată și justiția românească în prezent.

“În acest decor straniu, privitorul încearcă să umple golurile narative și semantice și să descifreze simbolistica de-a dreptul neliniștitoare. Dar o anumită senzație de stranietate persistă: absurditatea nu poate fi eliminată complet prin simpla interpretare și înțelegere. Mai degrabă, parabola reflectă o realitate marcată de corupție, care le este atât de familiară oamenilor în Moldova, în special celor din zona râului Ciorna. La un nivel mai înalt, parabola vorbește despre importanța legii și despre efectele bizare pe care le are abuzul acesteia.” - David Komary
_____
Ghenadie Popescu (n. 1971, Florești, Republica Moldova) stabilit în Chișinău, este interesat de identitatea locală (post-comunistă), tradiție și amestecul geopolitic. A studiat la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Departamentul de Pictură, în regim de audient liber. Cu o activitate în happening și acțiuni performative, dar și pictură, din 2012, s-a concentrat, în principal, pe proiecte personale de animație stop-motion.

Născut la Viena în 1974, David Komary trăiește și lucrează în Viena și Krems, ca curator și teoretician de artă. Între 2003 și 2007 a fost curator și director al spațiului de artă dreizehnzwei din Viena. Din 2008 este directorul Galerie Stadtpark din Krems. A publicat numeroase eseuri în cataloage de artă, a susținut prelegeri de teorie a artei, iar din 2019 este curator al programului AIR - Artist-in-Residence Lower Austria. A făcut parte din numeroase jurii, inclusiv ale State of Lower Austria și ale Federal Chancellery Fine Arts Advisory Board.

Expoziția “Rezidual” este sprijinită de Forumul Cultural Austriac.

Text by Michael Höpfner

Ghenadie Popescu:

Path and place,
time and patience,
tension and solitude

Recorded by Michael Höpfner on January 26, 2026 on the Veitsch Mountain, Eastern Alps, Austria

The Path
It's late June 2025, and I'm walking with my friend David Komary through the streets of Cisinau to Ghenadie's studio. That morning, I woke up in a room at the … Hotel and looked at the crooked wooden window frame. Who has been looking out of here, and where, over the last 50 years? Freshly planted flowers along the street, a newly constructed bike lane, an Italian-style café, European flags. Stars spinning in circles against a blue background. Society's attempt to glimpse its future through a new present. 
We reach the Folklore Museum, and to the right, through a wrought-iron gate, we enter the garden. Behind the Folklore Museum, Ghenadie Popescu's studio is tucked away. 
The path is always a narrative. A search for narratives. For stories. For history. 
Ghenadie's work and thinking have much to do with paths that begin in the everyday and then turn off in unexpected directions.

Place
Entering an artist's workspace is a deeply personal matter. After all, one wants to create something in the studio, not display it. The studio is not an exhibition space for artifacts, not a museum. The museum is next door. The studio threshold is the boundary to the outside world. Or perhaps not, I think as I enter. Ideally, we enter contradictions, human worlds built from contradictions. 
With Ghenadie, however, it's not a world withdrawn into his thoughts, but a convergence of contradictions. You enter the studio and simultaneously windows open into other worlds, which are not only his, but on the contrary, always ours, the worlds of all of us. 
Sometimes I don't want visitors in the studio. This is my world, my universe. 
Artists create places in their studios, spaces of freedom, unconstrained, detached from constraints, completely autonomous. 
How is presence created in an empty space? In front of the stages and the countless puppets in Ghenadie's studio, I immediately think of Peter Brook's empty space. With what does the person, the actor, the artist begin to fill this emptiness? With what gesture, what first step? 
The puppets sculpted by Ghenadie are his actors, with whom he fills his empty space.

Time
What time am I talking about? The longer I sit in the studio listening to Ghenadie and contemplating the countless elements of his work, the more complex it becomes. 
I briefly think of my time spent in the high desert of Chang Tang, Tibet. The relationship between life and frozen nature: But then, suddenly, there are small birds that take flight near the frozen ground, only to immediately hide again behind boulders against the icy gusts of wind. 
The desert is without human time and without human space. Yet, it is not empty space. There is no empty space at all. 
A sculptural time? 
Moving image as sculpture? 
Stillness and movement. 
Place and time.
Life is movement. 
Stillness is death. Or is it? I am uncertain.

Looking at Ghenadie's figures, I'm reminded of the Swiss artist Hans Josephson, whom I greatly admire; he painstakingly chipped away at his plaster blocks until they took on a figurative form, searching for that one form for decades. Ghenadie is searching for that too; the form in his dolls; he doesn't chip away at them, instead, through small changes to the rigid sculpture, they begin to turn and move. 
Like a collection of individual situations that become images which, in their juxtaposition, again suggest movement. 
The terrible thing is the individual images, the premonition of them. A human life broken down into individual images, dissected; I want to pause at each one.

Patience
Silence or screaming? At 19, I was working for Ariane Mnouschkine. At one point, while watching a rehearsal for Les Atrides, she sat down next to me, and as we observed the actresses' movements, she spoke about the power of silence. Humans get used to noise; we can scream—but we get used to it; we can roar even louder—but we get used to it. Only silence can drive us mad. In art, it is the greatest power of all. In Ghenadie's work, I found precisely this silence, and with it, the power of expression in his incredible and tenacious patience. Spending hours, days, months, years on a few minutes of sculptural movement to tell stories. Or rather: history. With his forms, Ghenadie penetrates the empty space of society. With his patience, he works against the oppressive silence of society and shapes it into the silence of insight and healing.

Tension
When Ghenadie tells his story, when he speaks, I feel the tension. But it's not like in sports where muscles are tensed. It's a different kind of tension, one shaped by his own life; by observing and experiencing. By spending a night in a sleeping bag outdoors by a river, then in the morning, after a piece of bread with cheese and some tea, going to work, placing the puppets in their positions, transferring his own movements into the puppets. By channeling his own tension into the form of the figures and their movement. A few children come running and gaze at his work in amazement and laughter; there is no greater appreciation of tension.

Loneliness
Back in the desert. Back in the studio. In the desert, the space around a person consists of those few square meters that one sees and can fill with footsteps. In the studio, it seems similar. In Ghenadie's studio, life hides behind every figure, every artifact, every chair, the bed leaning against the wall, waiting for the night. Is it loneliness? No, of course not. People outside call it loneliness. We call it liberation.